Lecția mineriadei din iunie 1990

România are nevoie de un pact național pentru educația și memoria istoriei recente, asumat transpartinic, așa cum și-au asumat alte democrații europene confruntarea cu propriul trecut totalitar.

În iarna lui 1947, când Securitatea abia se năștea iar regele Mihai mai avea câteva luni până la abdicarea forțată, nulă și neavenită, George Kennan scria de la Moscova că regimurile care nu pot tolera adevărul despre ele însele sunt condamnate să-l repete sub alte forme. Patruzeci și trei de ani mai târziu, la câțiva pași de sala în care s-a desfășurat luni dezbaterea „13-15 iunie 1990: Anatomia terorismului de stat”, un stat care se voia democratic a făcut exact ceea ce Kennan descria: a întors aparatul de constrângere împotriva propriilor cetățeni, apoi a refuzat să recunoască faptul vreme de treizeci și șase de ani.

Am acceptat invitația Universității din București în numele Partidului Național Liberal – una din victimele identificabile din 13-15 iunie 1990, ca și Universitatea București, de altfel – și am făcut-o cu sentimentul precis că locul însuși este un argument. Universitatea nu este un decor neutru pentru o discuție despre mineriadă. Este una dintre victimele acelor zile. Aici, lângă Piața Universității, a funcționat cel mai liber spațiu public pe care îl avusese România în patruzeci și cinci de ani, și tot aici profesori și studenți au fost vânați, bătuți, umiliți. A vorbi despre iunie 1990 în această sală înseamnă a vorbi acasă la cei care au plătit prețul.

Vreau să fiu limpede de la început asupra unui punct de metodă. Ceea ce urmează nu sunt declarații politice. Sunt constatări factuale, verificabile în dosare de instanță, în legi publicate în Monitorul Oficial și în declarații consemnate.

Primul fapt. Între 13 și 15 iunie 1990, conducerea de atunci, la nivel de instituții și autorități publice ale statului, a chemat în Capitală 15.000 de mineri din Valea Jiului și i-a folosit ca pe o forță paramilitară împotriva manifestanților din Piața Universității. O categorie socio-profesională întreagă a fost instrumentalizată ca aparat de represiune. Bilanțul reținut de procurorii militari în rechizitoriul din 2025 vorbește despre patru morți, aproximativ 1.300 de răniți și peste 1.200 de persoane reținute ilegal.1 Frontul Salvării Naționale, formațiunea care guverna atunci, a transformat ceea ce trebuia să fie o tranziție pașnică într-o confruntare sângeroasă între stat și cetățean.

Al doilea fapt privește memoria, nu doar violența. Partidul descins din acel Front nu și-a repudiat niciodată genealogia. L-a păstrat ani la rând pe omul care chemase min